Rânduială

     M-am întors, de mult, din Anglia, dar n-am mai scris pe blog din lene, una din patimile care-mi apasă sufletul, însă mă simt nevoit, de anumite dispute cu cei din jurul meu, să aduc în prezent povestea despre mine, pe care am început s-o fac publică odată cu crearea acestui blog.
     Anglia mi s-a părut o ţară foarte rece, fadă chiar, dar unde, datorită lipsei de Dreaptă-Credinţă, L-am putut simţi, mult mai puternic, pe Dumnezeu. Ca să explic fenomenul, mă voi folosi de o analogie la îndemâna oricui.
     Pentru noi, cei din această ţară binecuvântată de Dumnezeu, lipsa apei nu e o problemă, deoarece o găsim peste tot şi este potabilă. Imaginaţi-vă, însă, cum ar fi să trăiţi în deşert, unde nu există apă aproape deloc, sau în India, unde apa este, în mare parte, poluată şi provocatoare de boli, unele chiar incurabile, şi ce-aţi simţi, dacă aţi descoperi o fiolă cu apă potabilă! V-aţi da seama, imediat, că aţi dat peste apă bună de băut, pe care o puteţi bea fără să riscaţi să vă îmbolnăviţi. Tot astfel se simte şi Dumnezeu în Anglia, ţara în care există un amalgam de naţii şi de religii şi în care Ortodoxia este exact ca fiola de apă, de care te bucuri până la ultima picătură.
     Noi, în România, nu-L simţim pe Dumnezeu, fiindcă ne înconjoară permanent, şi nu numai pe noi, ci şi pe cei din jurul nostru, cu Harul său. Când, însă, eşti singurul, dintr-o comunitate, care eşti înconjurat de Har, imediat ştii că Dumnezeu este cu tine, fiindcă te vezi pe tine că eşti altfel decât cei din jurul tău; parcă oamenii se lipesc de tine, şi nu ca să-ţi facă rău, ci, din contră, ca să te ajute cât de mult pot ei.
     În Anglia mi-am făcut prieteni cu care şi acum ţin legătura şi care, şi în cazul ajutorului şi în cazul ispitelor, parcă au ţinut locul părinţilor mei.
     Am întâlnit un cuplu de români necăsătoriţi, care au o fetiţă de vreo 2-3 ani, cu care m-am înţeles perfect şi, în casa cărora, am mâncat, pentru prima dată după o lună, mâncare gătită, fiindcă eu nu ştiu să gătesc, spre ruşinea mea. Când mi-am anunţat plecarea, însă, aceştia au insistat să rămân în Anglia şi să amân sau chiar să anulez facultatea, deoarece n-are rost să mă întorc într-o ţară unde "se moare de foame". Totuşi, eu, având în minte scopul de-a intra la Facultatea de Teologie Ortodoxă, am văzut acest lucru ca pe-o primă ispită, prin care Dumnezeu voia să vadă dacă Îl iubesc mai mult pe El sau banii pe care i-aş fi putut câştiga în Anglia.
     O altă întâmplare din seria "Dumnezeu mă vrea intrat la Teologie" este şi următoarea: În dimineaţa zilei decolării avionului cu destinaţia Craiova, când am ajuns în autogara oraşului Leicester, mi-am dat seama că uitasem, în casa în care locuisem o lună şi jumătate de zile, biletul de autobuz spre Aeroportul Luton, pe care-l cumpărasem cu o săptămână înainte. Am intrat în biroul de unde cumpărasem biletul, i-am expus recepţionerei, care era tot cea de la care cumpărasem biletul, problema mea şi, aceasta, după ce m-a întrebat la ce oră , în ce zi şi pentru care dintre autobuze am cumpărat biletul, mi l-a găsit în calculator şi mi l-a printat, cerându-mi, în schimb, 3 Lire, apoi mi-a spus "You're lucky that we found it."("Aveţi noroc că l-am găsit."). Eu am ştiut, însă, că nu de noroc e vorba, ci de Dumnezeu, care voia, cu tot dinadinsul, să ajung în Craiova şi să intru la Facultatea de Teologie Ortodoxă.
     Ajuns în Craiova, am fost aşteptat de părinţii şi fratele meu biologic în aeroport, am ajuns acasă, am despachetat bagajul, am stat puţin pe internet, apoi am adormit.
     La câteva zile după aterizarea mea pe Aeroportul din Craiova, m-am dus să mă înscriu la examenul din toamnă al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, lucru pe care l-am făcut în ultima clipă, deoarece, ziua în care m-am înscris, era ultima zi de înscrieri, iar eu n-aveam nici măcar dosarul făcut. M-au primit la examenul de admitere cu dosarul pe jumătate completat şi am fost admis, cu toate că nu învăţasem nimic, dar Dumnezeu a rânduit ca, la examen, subiectul să fie Sfintele Taine, despre care poate scrie chiar şi-un simplu credincios, care nu aderă la datoria de Preot.
     După toate aceste lucruri, care s-au întâmplat, nu-mi pot explica nimic, fără să pun, peste tot, noţiunea de "Rânduială Dumnezeiască". De fapt, tot ce s-a întâmplat cu mine, în tot timpul în care am fost în Anglia, stă sub egida Rânduielii Dumnezeieşti şi cred că Dumnezeu îmi rânduieşte viaţa şi acum, cu toate că nu-L mai simt atât de puternic, fiindcă Îl am din belşug, nu doar cu ţârâita, aşa cum L-am avut în Anglia.