Rânduială

     M-am întors, de mult, din Anglia, dar n-am mai scris pe blog din lene, una din patimile care-mi apasă sufletul, însă mă simt nevoit, de anumite dispute cu cei din jurul meu, să aduc în prezent povestea despre mine, pe care am început s-o fac publică odată cu crearea acestui blog.
     Anglia mi s-a părut o ţară foarte rece, fadă chiar, dar unde, datorită lipsei de Dreaptă-Credinţă, L-am putut simţi, mult mai puternic, pe Dumnezeu. Ca să explic fenomenul, mă voi folosi de o analogie la îndemâna oricui.
     Pentru noi, cei din această ţară binecuvântată de Dumnezeu, lipsa apei nu e o problemă, deoarece o găsim peste tot şi este potabilă. Imaginaţi-vă, însă, cum ar fi să trăiţi în deşert, unde nu există apă aproape deloc, sau în India, unde apa este, în mare parte, poluată şi provocatoare de boli, unele chiar incurabile, şi ce-aţi simţi, dacă aţi descoperi o fiolă cu apă potabilă! V-aţi da seama, imediat, că aţi dat peste apă bună de băut, pe care o puteţi bea fără să riscaţi să vă îmbolnăviţi. Tot astfel se simte şi Dumnezeu în Anglia, ţara în care există un amalgam de naţii şi de religii şi în care Ortodoxia este exact ca fiola de apă, de care te bucuri până la ultima picătură.
     Noi, în România, nu-L simţim pe Dumnezeu, fiindcă ne înconjoară permanent, şi nu numai pe noi, ci şi pe cei din jurul nostru, cu Harul său. Când, însă, eşti singurul, dintr-o comunitate, care eşti înconjurat de Har, imediat ştii că Dumnezeu este cu tine, fiindcă te vezi pe tine că eşti altfel decât cei din jurul tău; parcă oamenii se lipesc de tine, şi nu ca să-ţi facă rău, ci, din contră, ca să te ajute cât de mult pot ei.
     În Anglia mi-am făcut prieteni cu care şi acum ţin legătura şi care, şi în cazul ajutorului şi în cazul ispitelor, parcă au ţinut locul părinţilor mei.
     Am întâlnit un cuplu de români necăsătoriţi, care au o fetiţă de vreo 2-3 ani, cu care m-am înţeles perfect şi, în casa cărora, am mâncat, pentru prima dată după o lună, mâncare gătită, fiindcă eu nu ştiu să gătesc, spre ruşinea mea. Când mi-am anunţat plecarea, însă, aceştia au insistat să rămân în Anglia şi să amân sau chiar să anulez facultatea, deoarece n-are rost să mă întorc într-o ţară unde "se moare de foame". Totuşi, eu, având în minte scopul de-a intra la Facultatea de Teologie Ortodoxă, am văzut acest lucru ca pe-o primă ispită, prin care Dumnezeu voia să vadă dacă Îl iubesc mai mult pe El sau banii pe care i-aş fi putut câştiga în Anglia.
     O altă întâmplare din seria "Dumnezeu mă vrea intrat la Teologie" este şi următoarea: În dimineaţa zilei decolării avionului cu destinaţia Craiova, când am ajuns în autogara oraşului Leicester, mi-am dat seama că uitasem, în casa în care locuisem o lună şi jumătate de zile, biletul de autobuz spre Aeroportul Luton, pe care-l cumpărasem cu o săptămână înainte. Am intrat în biroul de unde cumpărasem biletul, i-am expus recepţionerei, care era tot cea de la care cumpărasem biletul, problema mea şi, aceasta, după ce m-a întrebat la ce oră , în ce zi şi pentru care dintre autobuze am cumpărat biletul, mi l-a găsit în calculator şi mi l-a printat, cerându-mi, în schimb, 3 Lire, apoi mi-a spus "You're lucky that we found it."("Aveţi noroc că l-am găsit."). Eu am ştiut, însă, că nu de noroc e vorba, ci de Dumnezeu, care voia, cu tot dinadinsul, să ajung în Craiova şi să intru la Facultatea de Teologie Ortodoxă.
     Ajuns în Craiova, am fost aşteptat de părinţii şi fratele meu biologic în aeroport, am ajuns acasă, am despachetat bagajul, am stat puţin pe internet, apoi am adormit.
     La câteva zile după aterizarea mea pe Aeroportul din Craiova, m-am dus să mă înscriu la examenul din toamnă al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, lucru pe care l-am făcut în ultima clipă, deoarece, ziua în care m-am înscris, era ultima zi de înscrieri, iar eu n-aveam nici măcar dosarul făcut. M-au primit la examenul de admitere cu dosarul pe jumătate completat şi am fost admis, cu toate că nu învăţasem nimic, dar Dumnezeu a rânduit ca, la examen, subiectul să fie Sfintele Taine, despre care poate scrie chiar şi-un simplu credincios, care nu aderă la datoria de Preot.
     După toate aceste lucruri, care s-au întâmplat, nu-mi pot explica nimic, fără să pun, peste tot, noţiunea de "Rânduială Dumnezeiască". De fapt, tot ce s-a întâmplat cu mine, în tot timpul în care am fost în Anglia, stă sub egida Rânduielii Dumnezeieşti şi cred că Dumnezeu îmi rânduieşte viaţa şi acum, cu toate că nu-L mai simt atât de puternic, fiindcă Îl am din belşug, nu doar cu ţârâita, aşa cum L-am avut în Anglia.

Binecuvântare

     Au trecut aproape 3 săptămâni de când mi-am găsit un loc de muncă, stabil şi care nu e foarte energofag, în Anglia, dar, înainte de-a-mi găsi de lucru, Dumnezeu a vrut să-mi arate că mai am şi alţi rugători, care mă veghează de la distanţă, în afară de Părintele Stareţ de la Oaşa, şi anume Părintele Stareţ din Lainici, Părintele meu duhovnic şi încă cineva.
     Înainte de-a începe să povestesc întâmplarea, care a avut loc în ziua de Duminică, 3 August, trebuie să dezvălui nişte amănunte legate de Sfânta Mănăstire Lainici şi de restul binecuvântărilor primite de acolo.
     Când eram copil, de fiecare dată când mergeam la Fântânele, un sat din judeţul Dolj, unde locuiau bunicii mei din partea tatei, eu şi fratele meu, ne întorceam cu câte 10-20 de Lei, de fiecare, în Craiova, bani pe care-i cheltuiam, după bunul nostru plac, până la următoarea vizită la bunici; ăsta era modul, "lu' mamaie" şi-al "lu' tataie", de-a-şi arăta dragostea faţă de noi şi, cu toate că, abia acum, îmi dau seama, de-a ne binecuvânta.
     Cu timpul, tataie a trecut la cele veşnice, iar mamaie a mai trăit câţiva ani după adormirea lui şi s-a mutat şi ea. Până să treacă şi ea la cele veşnice, binecuvântările au tot venit, dar, după momentul în care a plecat din lumea asta, am simţit un gol imens în mine, pe care nu-l puteam umple cu nimic. Oricâte anime-uri vizionam, oricâte romane citeam, oricâte jocuri MMO jucam, oricâte anime-uri traduceam, nimic nu-mi putea readuce, în suflet, bucuria pe care o simţeam când o vedeam pe "mamaie". Eram dispus să fac orice, ca să umplu golul lăsat în sufletul meu, iar Dumnezeu doar atât a avut nevoie.
     Perioada traumei mele a coincis cu intrarea fratelui meu la Seminarul Teologic din Craiova, apoi a urmat Tabăra Naţională "Părintele Teofil Părăian", de la Oaşa, unde Dumnezeu a făcut ce-a vrut El din mine şi m-a schimbat, întorcându-mă cu faţa spre El, dar, despre convertirea mea, voi vorbi cu altă ocazie.
     După convertire, binecuvântările au continuat să vină de la bunicul din partea mamei mele, căruia, cu toate că e ateu, mă rog să-i ierte Dumnezeu din păcate, pentru simplul fapt că mă ajută financiar. Chestia este, nu că atunci au început să vină binecuvântările de la "tataca", fiindcă el ne ajuta, pe mine şi pe fratele meu, şi înainte să moară mamaie, dar atunci am devenit eu mai conştient de ele.
     Evident, nevoile materiale crescând odată cu mine, ajutorul material de la tataca n-a mai fost suficient şi, Dumnezeu, văzând asta, folosindu-se de fostul meu duhovnic, m-a trimis în Lainici, unde, Părintele Stareţ, mi-a devenit bunic, binecuvântându-mă şi material şi cu Harul Preoţesc, pe care-l are.
     Dacă, din prima parte a amintirilor mele, veţi înţelege ce este cu Părintele Stareţ din Lainici, trebuie să vă lămuresc şi în privinţa Părintelui meu duhovnic, care mă călăuzeşte, de la distanţă.
     A doua oară când m-am spovedit la actualul meu duhovnic, el a fost şi martor al Împărtăşirii mele, ţinând Procovăţul, acea bucată de material, cu care sunt şterşi, oamenii, la gură, după ce sunt împărtăşiţi, şi care acoperă Sfântul Potir.
     Când Părintele Ignatie, care m-a împărtăşit, a spus "Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, Christel...", eu l-am corectat şi i-am spus că mă cheamă Ionuţ-Christel, iar el a repetat formula, folosindu-mi numele întreg.
     Atunci, eu am rămas o săptămână în Lainici, dar, când a plecat, duhovnicul meu mi-a spus: "Pe tine nu te cheamă Christel, ci Ionuţ! Îl ai protector pe cel mai mare om născut din femeie! Să-i citeşti Acatistul în fiecare Sâmbătă!".
     Acum, să trecem la povestea binecuvântării, primite în Anglia!
     Duminică, de dimineaţă, m-am trezit şi-am început să vorbesc, cu mami, pe Facebook, ştiind că, slujba care se săvârşeşte în Biserica Grecească, începe la ora 10, gândindu-mă că voi ajunge la timp, măcar pentru Liturghie, dar n-a fost aşa, din cauza lenei mele de-a termina discuţia cu mami mai repede, şi-am ajuns, la Biserică, pe la ora 12 fără un sfert, când preoţii făceau pomenirile pentru cei adormiţi.
     Trebuie să menţionez că am avut ispita de-a nu mai merge la Biserică, din cauza faptului că ştiam că nu voi ajunge la Liturghie, dar mi-am zis "Măcar binecuvântarea de final s-o prind!". Aşa că, am fugit, cât am putut de repede, spre Biserică.
     Când am ajuns, de ruşine, n-am intrat pe lângă Altar, prin faţa Bisericii, ci prin spate, şi-am stat, lângă Icoana Sfântului Ierarh Nicolae, la care m-am rugat pentru mama mea, încasând, pe de-a-ntregu', jena de-a nu fi venit, de la începutul slujbei, la Biserică.
     După ce s-au terminat pomenirile, am mers şi am luat Anafură, aşa cum se ia la greci: Preotul le dă, în mână, Anafura, credincioşilor care vin în mijlocul Bisericii, apoi, o femeie, pe nume Mariana, mi-a dat o pâine dulce(probabil vreo specialitate grecească), spunând că este o binecuvântare din partea Bisericii. Cum nu cred în coincidenţe, am convingerea că, Dumnezeu, a vrut să-mi arate, încă o dată, că o am pe Maica Sa, Fecioara Maria, alături; prin asta mi-a arătat şi că am o mătuşă, în România, care mă poartă în rugăciune şi care are acelaşi nume cu femeia care mi-a dat pâinea cea dulce.
     Am luat pâinea şi-am ieşit din Biserică, pe uşa de lângă Altar, iar Părintele din Northampton, care venise să ajute la săvârşirea Sfintei Liturghii, m-a întrebat ce mai fac, ştiindu-mă de săptămâna trecută. I-am răspuns că sunt bine şi că sper să mă angajez cât mai curând, ca să am, şi eu, banii mei. Atunci, Părintele a scos nişte bancnote din portofel şi mi le-a dat, iar o grecoaică a urmat exemplul lui şi mi-a dat şi ea nişte bancnote, eu rămânând plăcut surprins.
     Pe loc, am avut un impuls, de-a-l întreba, pe Părintele, cum îl cheamă, iar el mi-a răspuns că-l cheamă Iannis, ceea ce, în română, s-ar traduce Ionuţ, adică numele meu. "Coincidenţă" mai mare, nici că se putea! Mi-am dat seama, imediat, că am primit, înapoi, banii pe care-i dădusem lui Justin, iar la asta lucraseră Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, pentru rugăciunile celor patru rugători, pe care mi i-a revelat Dumnezeu: Părintele Iustin, mătuşa mea, Părintele meu duhovnic şi Părintele Stareţ din Lainici. Aceştia mi-au fost revelaţi în ordinea în care i-am expus aici.
     Raţionamentele pentru Părintele Iustin şi mătuşa mea, le-am expus în povestea cu Justin, respectiv cea cu femeia pe nume Mariana, dar trebuie să vă expun şi raţionamentele pentru Părintele meu duhovnic şi pentru Părintele Stareţ din Lainici.
     După ce i-am mulţumit Părintelui Iannis, am plecat spre casa în care locuiesc, dar, pe drum, am auzit, tare şi clar, vocea Părintelui meu duhovnic, în urechi: "Văzuşi, Ioane?". N-a trebuit să-mi spună mai mult, ca să-mi dau seama că, şi pentru rugăciunile lui, sunt miluit.
     După ce-am ajuns în casă, am plecat spre centrul oraşului, ca să mă întâlnesc cu vărul meu şi să ne plimbăm puţin; eu voiam să-mi cumpăr un prosop mare, de baie, şi câteva perechi de şosete, fiindcă nu mi-am luat prea multe din România, ca să nu aglomerez bagaju'. Pe drum, însă, mi-am dat seama că, ajutorul Părintelui Iannis, e la fel, în esenţă, ca ajutorul material, pe care-l primeam de la bunici, în copilărie, şi de la Părintele Stareţ din Lainici, de câte ori vizitam Mănăstirea. Cum nu ştiu unde-au ajuns bunicii mei, nu pot, decât, să bănuiesc, că, mila ce mi s-a făcut, se datorează şi rugăciunilor Părintelui Stareţ din Lainici şi, posibil, rugăciunilor bunicilor mei.
     Ca să fiu asigurat că, banii, sunt de la Dumnezeu, Acesta mi-a dat, prin Părintele Iannis, 90 de Lire, adică 9 Lire înmulţite cu 10. Ştim, cu toţii, că 9 = 3 x 3, adică Treimea întreită, iar înmulţirea cu 10 este, după mine, dovada că am primit, banii, înapoi, înzeciţi.
     Acum, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că, Dumnezeu, nu m-a miluit doar pentru rugăciunile celor patru, ci şi pentru rugăciunile unei a cincea persoane: mama mea.
     Raţionamentul e foarte simplu: banii, i-am primit când m-am dus la Biserica Grecească din Leicester, al cărei hram sunt Sfinţii Nicolae şi Xenofont, iar pe mama mea o cheamă Nicoleta.
     Îţi mulţumesc, mami, pentru rugăciuni! Au ajuns la mine!

Rugăciune

     Luni, 4 August, se împlinesc două săptămâni de când am ajuns în Anglia.

     Totul a fost bine şi frumos, până când am văzut că se goleşte puşculiţa şi nu-mi găsesc de muncă, lucru care m-a făcut să cad, uşor-uşor, în deznădejde, dar, nici de data asta, Dumnezeu nu m-a părăsit şi mi-a dat un semn că am un mare rugător în spatele meu, care mă veghează de la distanţă.

     Joi, 31 Iulie, adică ieri, după ce m-am plimbat, toată ziua, prin oraş(îl cheamă Leicester, dar lumea îl pronunţă "Lestăr"), m-am întors în casa unde locuiesc, am mâncat şi m-am hotărât, brusc, să mă duc la o filială, din cartierul în care stau, a Bibliotecii Municipale din Leicester, ca să mai vizionez un episod din Bleach(Cine nu ştie ce e, să caute pe Google!), fiindcă, acolo, am voie să stau, gratis, o jumătate de oră pe zi, pe internet, dar nu de asta îmi dăduse Dumnezeu gândul să ies din casă, ci ca să-mi arate că, ce-am cerut, mi s-a dat.

     În drum spre bibliotecă, un bărbat(avea vreo 40 de ani) mi-a cerut să-i dau câţiva penny. Eu l-am întrebat la ce-i trebuiesc, iar el mi-a răspuns că vrea să-şi cumpere de mâncare. În acel moment, un gând, pe care nu l-am avut la vederea niciunui cerşetor din Anglia(poate din cauză că, toţi, păreau bine îmbrăcaţi), mi-a răsărit în minte: "Dă-i, că are nevoie!", dar, văzând că avea o ţigară în mână şi-o sticlă de bere, neterminată, lângă el, m-am temut să nu folosească banii ca să-şi cumpere ţigări sau băuturi alcoolice, lucruri care nu-i sunt de folos, aşa că, m-am hotărât să-i cumpăr orice aliment va vrea el.

     L-am întrebat ce vrea, iar el mi-a spus că ar mânca un cheesburger, de la fast-food-ul de peste stradă, aşa că, am traversat strada, alături de el, am intrat în fast-food şi m-am uitat, să văd cât costă un cheesburger. Nu era mult(2,50 de Lire), dar, ţinând cont că, eu, mai aveam 4 Lire şi ceva în buzunar, ultimii mei bani, pare o nebunie faptul că am decis, totuşi, să-i cumpăr cheesburger-ul.

     În timp ce, o turcoaică de vreo 17-18 ani, prepara cheesburger-ul, bărbatul, care îmi ceruse bani, mă lăuda întruna şi-mi spunea că voi ajunge în Rai pentru fapta mea, lucru de care nu sunt deloc sigur, dată fiind multitudinea păcatelor mele. Printre laudele la adresa mea(în clipa aia, voiam să-i pun scoci la gură, ca să termine), m-a întrebat dacă am soţie, eu i-am răspuns că nu, iar el mi-a spus că voi avea şi, habar n-am de ce, l-am crezut din adâncul inimii mele.

     La un moment dat(tot în timpul preparării cheesburger-ului), bărbatul mi-a spus că-l cheamă Justin(pronunţat "Giastin") şi m-a întrebat cum mă cheamă, iar când i-am spus că mă cheamă Christel, mi-a repetat numele, pronunţându-l corect, după care mi-a spus că nu e englez, ci irlandez şi, ca recompensă pentru fapta mea, mi-a dat o cartelă englezească, de Orange, pe care mi-a spus că sunt 4 Lire, credit.

     După ce-a fost gata cheesburger-ul, am ieşit, împreună, din fast-food, eu am plecat spre bibliotecă, iar el a plecat în direcţia opusă.

     Ajungând în faţa uşii bibliotecii, am observat că era închisă şi încuiată şi că, pe program, scria că, în afară de Joi, Vineri şi Sâmbătă, când biblioteca e deschisă până la ora 17:00, în fiecare zi e deschisă până la ora 19:00, lucru care m-a făcut să mă întorc spre casa în care locuiesc, dar, trecând pe lângă fast-food-ul în care făcusem milostenia, mi-am adus aminte întâmplarea şi numele omului pe care-l hrănisem: Justin, şi mi-am dat seama că, în română, numele se traduce Iustin, adică exact numele Părintelui Stareţ de la Oaşa, pe care-l rugasem, printr-o scrisoare, să se roage pentru mine, ca să nu-mi pierd credinţa prin Anglia.

     Pe loc, în minte mi-a răsărit un raţionament nebunesc, la care nu ştiu cum de m-am putut gândi: pe bărbat îl cheamă Iustin şi e irlandez, adică străin de Anglia, ceea ce înseamnă că, Părintele Iustin, Stareţul de la Oaşa, care e român, adică tot străin de Anglia, se roagă pentru mine, aşa cum i-am cerut.

     În clipa de faţă, în care scriu aceste rânduri, mă gândesc şi la faptul că, cele 4 Lire, de pe cartelă, sunt simbolice, ele reprezentând cele 4 extremităţi ale Crucii lui Hristos, dar şi că bărbatul nu era, de fapt, bărbat, ci un înger trimis să mă ridice din deznădejde, lucru care i-a reuşit, zic eu.

     Acum, sunt sigur că voi găsi ceva de muncă, în următoarele 2-3 zile, deoarece, Părintele Iustin, Stareţul de la Oaşa, se roagă pentru mine, lucru care mă face să cred, cu tărie, că nu mi se poate întâmpla nimic rău în Anglia, şi asta nu pentru că sunt eu un mare credincios(ceea ce nu sunt), ci pentru că, un mare credincios, se roagă pentru mine.

Pachet

     Azi, 18 Iulie 2014, ora 3 şi ceva, membrii A.S.C.O.R. Craiova au plecat spre Sfânta Mănăstire Oaşa, locul unde mi-am deschis, pentru prima dată, ochii duhovniceşti.

     Despre Oaşa, însă, vă voi povesti cu altă ocazie. Acum vă voi spune ce minune au făcut, Sfântul Irodion şi Maica Domnului, cu mine.

     Acum, aproximativ, un an, am cumpărat, din Lainici, două Icoane cu Sfântul Irodion(din acelea mari, pentru Iconostas), una s-o dăruiesc unei fete de care-mi plăcea la acea vreme, iar pe cealaltă s-o dăruiesc O.T.S.-ului(Organizaţia Tinerilor din Sibiu), dar, Dumnezeu, a avut, şi de această dată, alte planuri faţă de ale mele.

     Aşa am ajuns, acum câteva luni, să schimb destinaţia uneia dintre Icoane şi să vreau s-o dăruiesc Sfintei Mănăstiri Oaşa, pentru a avea ce pune pe Iconostas, în ziua prăznuirii Sfântului Irodion. Aşadar, m-am gândit că i-o voi înmâna, personal, Părintelui Stareţ, care mi-a fost şi primul duhovnic, urmând ca, pe cealaltă, s-o dăruiesc O.T.S.-ului, dar, Dumnezeu, iarăşi a avut alte planuri cu mine şi a rânduit să plec în Anglia, exact în perioada Taberei Naţionale "Teofil Părăian" de la Oaşa. Datorită acestui motiv, ieri, l-am sunat pe Preşedintele A.S.C.O.R. Craiova(cel mai bun prieten al meu, de altfel) şi l-am întreb la ce oră va pleca trenul spre Oaşa, iar el mi-a răspuns că va pleca la ora 3.

     Cu o noapte înainte, dormisem la mătuşa mea, deoarece o ajut să înveţe engleză, fiindcă vrea, şi ea, să plece la fiul ei, la care plec, şi eu, acum, aşa că, am fost nevoit să vin acasă, să mă schimb de hainele pe care le purtasem două zile la rând şi să plec la un spectacol de improvizaţie, care trebuia să aibă loc în Irish Pub, din Craiova, dar s-a anulat, pe motiv că nu sunt destui spectatori, motiv care, mie, nu mi s-a părut, deloc, plauzibil, deoarece, barul, era plin de clienţi(cred că, actorii, ar fi vrut ca oamenii să stea şi-n picioare; nu le-au ajuns toate mesele ocupate), dar, acum, îmi dau seama că, şi aici, a fost tot mâna lui Dumnezeu.

     Am plecat din bar, am ajuns acasă şi m-am apucat să scriu două scrisori, pe care, deja, plănuisem să le trimit Părintelui Stareţ de la Oaşa şi Părintelui Vasile, de la Chelăria Sfintei Mănăstiri Oaşa. Le-am scris în mare grabă, le-am pus în două plicuri distincte, iar plicurile le-am pus într-o plasă de Lainici, alături de cele două Icoane. Trebuie să menţionez că mi-a luat două ore şi zece minute să scriu cele două scrisori, să le pun în plicuri, apoi plicurile în plasă, alături de Icoane, plus cele cinci minute, în care m-am încălţat, asta însemnând că am plecat de-acasă pe la ora 02:45.

     Am ieşit, uşurel, din casă, ca să nu-mi trezesc părinţii, dar, tati, în ciuda acestui lucru, a ieşit pe geam şi m-a întrebat unde mă duc. I-am răspuns unde şi de ce, iar el mi-a spus că nu sunt sănătos la cap(şi are dreptate).

     Am fugit, cât am putut, spre gară, dar, la un moment dat, a început să mă doară splina(o reacţie foarte normală, dacă alergi foarte repede, ceea ce făceam eu în acea clipă), aşa că, am încetat să alerg şi am început să merg. Cu toate că, un gând, nu-mi dădea pace şi-mi spunea să renunţ, că nu voi ajunge la tren la timp, sirena unui alt tren, care venea dinspre Arad, mi-a dat putere şi-am început, din nou, să alerg, cu şi mai multă îndârjire şi, parcă, şi cu o viteză mai mare.

     Când am ajuns în gară, n-am văzut niciun membru A.S.C.O.R., lucru care m-a făcut să cad, uşor-uşor, în deznădejde, dar, şi de această dată, Dumnezeu mi-a dat putere şi-am scos telefonul din buzunar, l-am sunat pe Preşedintele A.S.C.O.R., care nu mi-a răspuns la două apeluri, la al treilea a răspuns accidental şi nu se-auzea decât un zgomot de fundal, motiv pentru care i-am închis, la al patrulea, iar, n-a răspuns, iar la al cincilea mi-a răspuns şi mi-a spus că am ajuns prea târziu şi că, trenul, va pleca în curând. Încăpăţânat fiind(dar această încăpăţânare era de la Dumnezeu), l-am întrebat în ce vagon e, iar el mi-a spus că e în vagonul opt, din trenul de la linia trei.

     În acel moment, am realizat, brusc, că mă aflu în faţa liniei unu şi-am sărit într-un vagon al trenului care venea de la Arad şi se ducea spre Mangalia, adică în sens opus trenului în care erau membrii A.S.C.O.R., dar, uşa dinspre linia doi, era blocată cu un lanţ. M-am întors repede, am coborât din vagon, am găsit uşa vagonului din dreapta precedentului, am urcat în vagon şi-am dat un şut, puternic, în uşa dinspre peronul doi, dar nu s-a deschis. Într-o fracţiune de secundă, mi-am dat seama că trebuia să învârt manivela uşii, lucru pe care l-am făcut, uşa s-a deschis, iar eu am pus piciorul pe gardul dintre peroanele unu şi doi, am apăsat pe butonul care deschidea uşa trenului de Lainici, care era pe linia doi, am sărit lângă el, am intrat în el şi-am ieşit foarte repede(uşa dinspre peronul trei era, deja, deschisă) şi l-am întrebat, prin telefon, pe Preşedintele A.S.C.O.R., în ce vagon se află. El mi-a spus că sunt în vagonul opt, mai la coada trenului, dar eu(minte proastă) am fugit în direcţia opusă, ajungând pe la vagonul trei, când, fără să ştiu de ce, am început să alerg, în direcţia cea bună, fără să ştiu asta. În momentul când am văzut "Vagonul 5", scris pe unul din ele, am şi rostit cele două cuvinte, iar Mihai mi-a spus să vin mai în spate, lucru pe care am început să-l fac, alergând cu o viteză nebunească, pentru mine. Trebuie menţionat că, până să ajung la vagonul opt, mi se părea că, numerele de pe vagoane, trec foarte greu pe lângă mine, în ciuda vitezei mele.

     Când am ajuns la prima uşă a vagonului opt, i-am dat plasa Preşedintelui A.S.C.O.R. şi i-am spus că, pe scrisori, sunt scrişi destinatarii, dar că trebuie să-i spun cui să dea Icoanele. Atunci, el mi-a făcut semn că vom vorbi la telefon şi-i voi spune, iar trenul a dat să plece, în timp ce, Preşedintele A.S.C.O.R., s-a dus în compartimentul în care-şi rezervase loc, alături de alţi membri A.S.C.O.R., dar trenul s-a oprit brusc, eu l-am întrebat, instinctiv, pe un bărbat(nu ştiu dacă era C.F.R.-ist sau nu), cât mai stă, iar el mi-a spus că mai stă ceva timp. N-am mai stat să mă gândesc. Am sărit în tren, am făcut, imediat, stânga, şi-am luat compartimentele la rând, având speranţa că-l voi găsi pe cel al membrilor A.S.C.O.R.. Când am trecut de el, unul dintre membri m-a strigat, eu m-am întors, am băgat capul pe uşa compartimentului şi-am văzut numai feţe veseloase. În clipa aceea, am înţeles că, A.S.C.O.R.-ul din Craiova, renăscuse şi scăpase de duhul întristării, care-l bântuise ani de zile.

     L-am scos, pe Preşedintele A.S.C.O.R., din compartiment, i-am spus cui să dea Icoanele şi m-am îndepărtat, puţin, de el, apoi i-am făcut o cruce mirenească(cu indexul, arătătorul şi mijlociul împreunate, iar inelarul şi degetul mic, în palmă), în semn de binecuvântare, şi-am coborât din vagon, după care m-am dus la geamul compartimentului lor, am bătut în el şi le-am făcut cu mâna. În acel moment, mama mezinei grupului care mergea spre Oaşa îi spunea, Preşedintelui A.S.C.O.R., să nu ţină geamul compartimentului deschis, fiindcă fetiţa avusese astm şi n-avea voie să stea în curent(în acest timp, eu i-am spus, membrului A.S.C.O.R. care mă strigase pe culoar, să renunţe la habotnicie, ca să vadă Măreţia lui Dumnezeu). Înainte să plece trenul, am făcut o altă cruce mirenească, de această dată pe geamul compartimentului membrilor A.S.C.O.R., tot în semn de binecuvântare.

     După ce-a plecat trenul, am început s-alerg după el şi să le fac cu mâna membrilor A.S.C.O.R., alături de care mi-aş fi dorit, şi eu, să fiu, dar, aşa cum le spusesem de pe peron, din faţa geamului compartimentului, "Maica m-a trimis în Anglia.".

     Am urmărit trenul şi le-am făcut cu mâna, până ce-au ieşit din gară, apoi m-am pus pe mijlocul liniei ferate, pe unde trecuse trenul în care erau membrii A.S.C.O.R., şi-am mai făcut o cruce mirenească, din spatele trenului, ca să-i aibă Dumnezeu în pază şi s-ajungă, cu bine, la Oaşa, după care i-am trimis un mesaj Preşedintelui A.S.C.O.R., în care i-am scris:
                                                 "N-aveam cum să vă pierd.

                                                  La Dumnezeu, nici măcar nimicul nu e imposibil.

                                                  Drum bun!

                                                  Să vă rugaţi pentru mine, vă rog frumos!".

     Consider că, faptul că am ajuns la tren la timp, este o minune, la care, Sfântul Irodion, a lucrat alături de Maica Domnului. De ce? Fiindcă aveam Icoanele cu Sfântul Irodion în plasa, care trebuia să ajungă şi va ajunge la Oaşa, şi fiindcă, Maica Domnului, veghează, mereu, asupra mea.

     Acum îmi dau seama şi că, dacă nu se anula spectacolul de improvizaţie, aş fi ajuns acasă mai târziu, n-aş fi terminat de scris scrisorile la timp şi, implicit, aş fi pierdut trenul, scopul meu rămânând neatins.

     Totuşi, Dumnezeu a vrut să-l ating.

Amânare

     M-am întors din Lainici pe 12 Iulie, dar n-am plecat azi, 15 Iulie, spre Anglia.

     Chiar dacă eu voiam să plec spre Anglia pe 15 Iulie, Măicuţa Domnului a avut alte planuri cu mine şi mi-a rânduit să plec pe data de 22 Iulie. Practic, chiar ea mi-a ales această zi de plecare.

     De ce cred că Maica Domnului mi-a ales ziua de 22 Iulie, pentru plecarea mea spre Anglia? Vă voi explica în rândurile de mai jos.

     Când eram în Lainici, la vreo 2 zile după ce-am ajuns în Sfânta Mănăstire, mi-am sunat duhovnicul, ca să-i spun că plec(adică să-i cer binecuvântarea de a pleca) în Anglia şi să-i cer să mă spovedească înainte de-a pleca. Părintele s-a bucurat foarte mult pentru mine, când a auzit, şi mi-a dat binecuvântarea pe loc, apoi mi-a spus să-l sun aproape de ziua plecării, ca să mă spovedească, dar mi-a spus şi să nu stau mult nespovedit, nici în Anglia, având în vedere că voi sta 1 lună şi jumătate acolo, ci să mă spovedesc la una din parohiile româneşti sau la una din parohiile greceşti din Anglia.

     A doua zi, după ce-am vorbit cu părintele duhovnic, am aflat că nu mai pot pleca în Anglia, din cauză că, vărul meu, care este acolo de aproximativ 2 ani, mai stă cu un băiat în cameră acum şi că n-am loc unde să dorm.

     Pe moment, această veste m-a mâhnit, dar Dumnezeu a rânduit să-l întâlnesc pe părintele Nichita, un monah al Sfintei Mănăstiri, chiar în faţa Bisericii celei mari, în care se află Icoana Maicii Domnului "Grabnic-Ascultătoarea". I-am spus părintelui de ispita ce-mi apăruse-n cale şi l-am rugat să se roage pentru mine, ca să mă ajute Dumnezeu să ajung în Anglia. Atunci, părintele m-a luat de mână, m-a dus în faţa Icoanei Maicii Domnului, şi a spus tare: "Maica Domnului, ajută-l pe Christel!". În acea clipă, m-am pus în genunchi şi, fără să am vreun gând în minte, i-am cerut Maicii Domnului: "Maica Domnului, ajută-mă, te rog, să ajung în Anglia până pe 20 Iulie!". Habar n-am de ce-am spus 20 Iulie, când eu voiam să plec în Anglia pe 15 Iulie. (Trebuie să menţionez că e prima dată când experimentez rugăciunea în acest fel. În alte dăţi, aveam mintea plină de gânduri, chiar şi de cele bune, despre care, Părintele Cleopa, spune că sunt teologhisiri şi n-au ce căuta în mintea noastră când ne rugăm.)

     În săptămâna cât am stat în Sfânta Mănăstire Lainici, am încercat să merg la toate slujbele, chiar dacă, spre ruşinea mea, am lipsit chiar la Sfânta Liturghie din Duminica petrecută acolo. N-am reuşit să ajung nici la toate slujbele din timpul săptămânii, deoarece primeam ascultări, aproape una după alta, dar, la fiecare slujbă la care am fost după ce m-am rugat, alături de părintele Nichita, am făcut metanii în faţa Icoanei Maicii Domnului(e drept, nu câte trebuia, fiindcă, de lene, tot n-am scăpat, chiar dacă, recunosc, am încercat), şi am rugat-o, mereu, să mă ajute să ajung în Anglia până la data de 20 Iulie.

     După rugăciunea fără de gânduri, a început să-mi reverbereze, în minte, o singură parte din convorbirea cu părintele duhovnic: "...parohiile româneşti din Anglia.".

     Am încercat să alung acest gând, crezând că este de la diavol, dar, văzându-i stăruinţa şi observând că nu-l puteam alunga cu nicio rugăciune, l-am luat ca de la Dumnezeu, am căutat pe internet ce parohie românească e cea mai apropiată de oraşul Leicester, cel în care locuieşte vărul meu(Mulţumesc, Doamne, că ai permis inventarea smart-phone-urilor!), şi am aflat că, parohia cea mai apropiată, este cea din Nottingham. Am luat adresa de e-mail a preotului paroh şi i-am trimis un mail, în care l-am rugat, dacă poate, să mă ajute, adică să-mi găsească o familie de români, care locuiesc în Leicester, la care să stau, cu chirie, în schimbul unei sume modice(dacă stăteam singur într-o cameră, chiria ar fi fost prea mare şi n-aş fi făcut decât banii de drum spre România, probabil), până pe data de 6 Septembrie, când vreau să mă întorc acasă.

     A doua zi, după ce am trimis mail-ul preotului din Nottingham, spre seară, după ce mi-am terminat ascultările prin Mănăstire, văzând că nu primesc răspuns, l-am sunat pe numărul afişat pe internet(cu inima-n piuneze, fiindcă ştiam că voi face cost suplimentar la abonament), dar nu mi-a răspuns, aşa că, i-am lăsat un mesaj audio, în care l-am anunţat că i-am trimis un mail, pe care îl rog să-l citească.

     A doua zi, după ce am lăsat mesajul audio, am primit un mail de la părintele, în care confirma primirea mail-ului de la mine şi a mesajului audio, dar în care-mi spunea că e plecat din Anglia până la sfârşitul lunii Iulie şi că, atunci când se va întoarce, va încerca să mă ajute, lucru pe care i l-am spus vărului meu, cu care am vorbit, cât am stat în Lainici, aproape zilnic, pe Facebook, şi i-am propus să stau la el până la sfârşitul lunii, când voi vorbi, faţă-n faţă, cu părintele din Nottingham, în speranţa că mă va putea ajuta cumva.

     Nu ştiu dacă voi primi ajutor din partea părintelui, dar, faptul că i-am spus vărului meu că e posibil să fiu ajutat din altă parte, i-a dat un impuls şi l-a întrebat pe colegul de cameră dacă mai acceptă o persoană sub acelaşi acoperiş, cu toate că, acea cameră, e concepută pentru 2 persoane.

     Totul a mers bine, băiatul a acceptat şederea mea acolo şi, acum, sunt sigur că voi ajunge în Anglia, dar nu pe 20 Iulie, aşa cum i-am cerut Maicii Domnului, ci puţin mai târziu, fiindcă, Maica Domnului, a vrut să-şi facă simţită prezenţa, ca eu să fiu conştient că, prin ea, a lucrat Dumnezeu.

     V-am povestit cum am ajuns la certitudinea că voi pleca în Anglia, dar tot nu v-am spus cum mi-a ales Maica Domnului ziua de plecare din România. Asta voi face în rândurile ce urmează.

     După ce am fost sigur că voi pleca în Anglia, cu 2 zile înainte de-a pleca din Lainici, am căutat pe internet, să văd cât mă costă biletul de avion, dacă voi pleca pe data de 20 Iulie, dar - Surpriză! - nu decolează niciun avion, pe data de 20 Iulie, de pe aeroportul din Craiova, aşa că, singurul bilet mai ieftin, era pentru zborul din data de 22 Iulie, zi în care este prăznuită Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena.

     Cum nu cred în coincidenţe, nu mă pot gândi decât că, Maica Domnului, adică Fecioara Maria, mi-a ales ziua de plecare spre Anglia.

     Ieri am cumpărat biletul de avion(399,00 RON - dus), iar acum număr zilele până la decolare, exact ca un şcolar care numără zilele până la vacanţă.

Lainici

     Lainici e cea mai mare Mănăstire din Oltenia, numărând peste 20 de călugări.
     Ar fi multe de spus despre această Sfântă Mănăstire, care, până acum, mi-a adus numai binecuvântări, dar, ducându-mă foarte des acolo, voi mai povesti despre ea şi cu alte ocazii.
     Ce e foarte important de reţinut? Că, acolo, se află Moaştele Sfântului Cuvios Irodion, care a fost Stareţ al acestei Mănăstiri, între anii 1854-1900, cu mici intermitenţe, şi că, tot în Sfânta Mănăstire Lainici, se află singura copie a Icoanei Maicii Domnului "Grabnic-Ascultătoarea" din România, care a fost adusă, din Sfântul Munte Athos, de la Sfânta Mănăstire Dohiariu, în vara anului 2011.
     Icoana Maicii Domnului "Grabnic-Ascultătoarea", din Lainici, e făcătoare de minuni şi, nu de multe ori, am fost surprins să remarc că, ce i-am cerut Maicii Domnului în faţa acestei Icoane, Măicuţa chiar mi-a dat, chiar dacă mi-a luat mult să realizez că primisem ceea ce cerusem, orbit fiind de egosimul meu.
     Despre vizitele mele în Lainici, care au loc, în mare parte, la sfârşitul săptămânii, când sunt în timpul facultăţii(în vacanţe merg mai des şi stau mai mult de două zile, ca acum, de exemplu), nu pot spune decât un singur lucru cert: de fiecare dată când am plecat din Craiova, eram bolnav de ceva(aveam vreo rană trupească mai profundă, eram zdruncinat emoţional, sufeream de oboseală cronică din cauza orelor prea multe de stat la calculator, eu traducând, din când în când, anime-uri, lucru care e foarte cronofag, eram răcit foarte rău sau mă simţeam, pur şi simplu, rău, fără vreun motiv anume) şi, până când plecam din Mănăstirea Lainici, afecţiunea mea era complet vindecată. Odată, chiar m-am mirat, fiindcă am răcit Vineri spre Sâmbătă, în tren, iar Duminică, înainte de plecarea spre casă, nu mai aveam niciun simptom de răceală.
     Tot în Sfânta Mănăstire Lainici mi-am găsit şi actualul duhovnic, dar nu voi vorbi, aici, despre asta. Va veni şi vremea când îmi voi descrie duhovnicul.
     De data asta, însă, mă voi duce pentru "a-mi încărca bateriile", fiindcă, Marţi, 15 Iulie, voi pleca în Anglia, o ţară în care, după spusele unui călugăr de la Sfânta Mănăstire Essex, care a vizitat Sfânta Mănăstire Lainici vara trecută, rugăciunea merge mai mult forţat, iar eu am concluzionat că, dacă vrei să mergi în Anglia, trebuie să-L ai pe Hristos la tine. Şi, cum altfel, aş putea face acest lucru, dacă nu stând într-o Mănăstire de unde n-am plecat niciodată netămăduit de bolile sufletului şi ale trupului?
     Aşadar, voi sta în Lainici până pe 13 Iulie, lăsându-mi două zile, între 13 şi 15 Iulie, în care să mă pot pregăti pentru plecarea în Anglia, unde voi sta, aproximativ, două luni, adică până pe 6 Septembrie.

Introducere

     Mă numesc Noaţă Ionuţ-Christel şi sunt un oltean născut în Municipiul Craiova, care e şi Reşedinţă a Judeţului Dolj.
     M-am gândit să înfiinţez acest blog, deoarece eu cred că, experienţele mele de viaţă, pe care le voi prezenta aici, ar putea fi de ajutor şi altor oameni, care se iau la trântă cu viaţa aceasta şi vor să apuce pe Calea cea bună, chiar dacă e strâmtă.
     Pe lângă experienţele mele de viaţă, voi mai posta, în cadrul acestui blog, şi poeziile mele, fiindcă mai şi scriu, uneori, şi comentarii la unele cărţi citite de mine, care mi se vor părea mai interesante şi demne de spus şi altora despre ele.
     De-altfel, voi posta şi impresiile mele despre lucrurile care se întâmplă în jurul nostru, în această epocă, al cărei sfârşit nu prea pare a fi unul promiţător, pentru cei care ştiu ce vor.